Muntele

Fâşia de văzduh albăstrui, presărată cu nori cenuşii, se înalţă ca un acoperiş în lărgimea tăriilor, iar muntele de piatră, cu vârful zdrenţuit, scobit parcă violent de torentele primăverii, se scălda în strălucirea soarelui.
Rareori se auzea vreun ciripit în desişul pădurii, doar ţipetele păsăretului de apă din mlaştinile pădurii şi bâzâitul slab al ţânţarilor. Când ploua cu găleata săptămâni la rând şi toate drumurile, şanţurile, râpele se umpleau de apă, evantaiele verzi de ferigă se cutremură, iar când vijelia îndoia cu vuietul ei cel mai gros trunchi de stejar, frunzele cădeau ca nişte pete roşii de sânge. Pe aceste vremuri, nopţile sunt de-a dreptul înfricoşetoare din cauza beznei şi a zbuciumului stihiilor şi tot atunci, o adunătura pestriţă de vietăţi, din toate substraturile vieţii, se adăpostea sub o ramura de brad.
După trecerea acestortimpuri neprielnice naturii, vedem cum frunzele verzi, de brad, ascuţite atârnă somnoroase, îmbătate de lumină, căldură şi linişte. Petele aurii ale soarelui răzbat printre crengi, desenează pe iarbă un mozaic mişcător, sclipind ca nişte fulgi de platină Nori albi, transparenţi alunecă încet în tării şi în verdele închis al copacilor.
O fetiţă, care avea să părăsească acele locuri, cutreiera prin pădure. Aici, avea colţişorul ei, pădurea de care se legase organic, pe când acolo, undeva în lumea largă...ce avea să găsească acolo?